Nu suntem decat niste copii care se prefac a fi adulti. Uneori ne prefacem atat de bine, incat uitam de copiii din noi. Parem a fi puternici si de neclintit, cand, de fapt, suntem atat de naivi si de fragili, incat orice cuvant ne-ar putea strivi sub apasarea-i.
Cand suntem copii ne dorim sa crestem si sa cucerim lumea prin stralucirea noastra, iar cand devenim suficient de pregatiti pentru a o face, realizam ca lumea nu e chiar asa cum o vedeam prin ochelarii colorati ai copilariei. In timp nu devenim decat niste copii mai mari, cu experienta. Pantofii cu tocuri ai mamei pe care noi, fetele, ii probam, acum sunt in picioarele noastre. Rujul pe care „il imprumutam” pe ascuns, acum ne mangaie si ne coloreaza buzele. Aparatul de ras al tatalui, pe care baietii „il probau putin” pe pielea lor fina, lipsita de semne ale maturitatii, acum a devenit mai indispensabil decat periuta de dinti.
Cand mai adaugam un an in cufarul anilor trecuti, ne uram „La multi ani (inainte)!” si mai si multumim pentru asta. E ca si cum ne-am dori raul unii altora: „-La multi ani inainte colegu’! Sa dea Dumnezeu sa devii cat mai batran si cu multe riduri. Sa ai atatia ani incat sa nu-i poti duce, ca te vor lasa picioarele si coloana vertebrala!”. Cred ca urarea potrivita ar fi urmatoarea: „Multi ani inapoi!”
Ne-am dorit cu ardoare sa crestem si am crescut. Acum ne dorim sa fim copii si suntem, numai ca ne prind atat de bine mastile de adulti incat nu vrem sau nu stim sa le mai dam jos.
„A fi adult este ceva foarte greu. E mult mai simplu să sari peste, şi să treci de la o copilărie la alta.” Scott Fitzgerald
Drops of me 